SEARĂ DUHOVNICEASCĂ. Invitat: Părintele Constantin NECULA (Sibiu)

04/11/2010

Părintele Constantin Necula vorbind la ultima conferinţă la Orăştie, în urmă cu doi ani…

Advertisements

Despre EDUCAŢIE cu Părintele Constantin Necula

27/10/2010

Despre duhovnici – pr. Constantin Necula

24/02/2010

“Dumnezeu nu te lasa fara semnale luminoase”

– Tocmai de asta se plang multi dintre cei ce si-au gasit pacea sufletului la manastiri. Ca generatia marilor duhovnici se cam duce, ei mor unul dupa altul. Nu mai exista povatuitori statornici, la care sa se duca…

– Intr-adevar, e bine sa ne luam repere batrani intelepti, desi nu stiu daca va aparea foarte repede o generatie de duhovnici chiar atat de valoroasa precum parintii Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu etc., acesti oameni cu adevarat “bravi in Duh Sfant”. Dar cine are inima curata si are nevoie de un indrumator, nu se poate sa nu i-l trimita Dumnezeu. Cine spune: “Vai de mine, eu am cautat duhovnic si n-am gasit” minte. Asta inseamna ca nu l-a cautat sau ca l-a cautat doar ca sa-i gadile orgoliile, sa-l scarpine dupa ceafa, sa-i spuna: “Lasa, nu-i nimic, o sa fie bine…”. Asta nu e cautare. Un renumit parinte elen – Gherasim din Chefalonia – era sfatuit chiar in vis ce trebuie sa faca. Deci, Dumnezeu iti trimite si in somn, daca vrei, duhovnicul potrivit. Hristos nu te lasa fara orientare, fara semnale. Ca, pana la urma, duhovnicul nu-i decat unul dintre coordonatorii din turnul de zbor catre imparatia lui Dumnezeu. Dar banchizele luminoase sunt tot timpul in jurul tau. Deci, realmente nu esti lasat fara puncte cardinale. Duhovnicul trebuie sa fie prietenul tau care te apara pe tine de propriile tale neputinte. Sa spuna: “Asta-i bine. Asta nu-i bine…”. Sigur, trebuie tandrete si discretie si tact…

– Cum iti dai seama, ce simti in momentul in care intalnesti duhovnicul “potrivit”?

– Nu spun vorbe mari: preotii astia trebuie sa si-i nasca poporul. De pilda, in biografia parintelui Virgil Gheorghiu este o imagine celebra… Virgil Gheorghiu era nascut undeva la Oglinzi, in Moldova, fiu de preot. De mic a fost suparat ca n-are nume de sfant. O secventa din copilaria lui este, cred, remarcabila. Baieteii din fata casei parohiale jucau “lapte gros”. El s-a imbracat sa iasa la joaca, a venit intre ei, dar copiii i-au spus: “Tu nu!”. El, intristat: “Cum? De ce nu ma lasati sa ma joc cu voi?”. Iar ei i-au zis, foarte seriosi: “Nu! Ca noi aicea vorghim si pi ulita larga, si mai tare, si mai si injuram olecuta… Tu nu! Pentru ca tu vei fi preotul nostru!”. Asadar, societatea isi crestea, isi alegea oamenii de mici, pe care ii respecta ca atare.

– Credeti ca mai exista si azi acest instinct al comunitatii de a-si creste, din sanul ei, propriii preoti?

– Cum sa nu? In unele locuri sunt sigur ca da. Eu, personal, sunt crescut de cartierul meu. Toata deschiderea mea si toata bucuria mea de a fi preot e luata de acolo. Si acum ii am in ochii mei pe toti vecinii care m-au crescut, care m-au ferit, care se ascundeau de mine cand veneau beti ori “se furisau cu vina in casele lor”, care nu injurau niciodata pe scara blocului, cand eram si eu de fata. Ii vedeam. Nici nu banuiam atunci ca voi deveni preot. Dar era ceva ce… simteam. Uite, se puteau certa intre ei cei mari, puteau fi conflicte intre parintii nostri. Cand apaream eu, parca se linisteau imediat. Si era si un cartier interesant acolo, in Brasov, cu un amestec de oameni veniti din Moldova, Oltenia, Maramures, cu foarte multi copii maghiari sau germani… Dar se crea cate o armonie, un respect reciproc exceptional. Asta o stiu clar: eu sunt crescut preot, de cartierul meu.
Si daca ma intrebi, tocmai instinctul asta al comunitatii fata de copii e atacat astazi, inca din scoala. Eu merg in scoli foarte des, le vorbesc copiilor, ii privesc si observ: copiilor li s-a luat bucuria. Din oameni care nu sunt bucurosi nu poti naste preoti! Se nasc internetisti, frustrati virtuali. Mie asta mi se pare astazi grav: arestarea bucuriei. Atunci cand ai ingerul pe umar, nu poti fi niciodata un trist.

sursa:  fragment din interviul realizat de Bogdan Lupescu, Formula AS.


Despre plictiseala si nu numai – Pr. Constantin Necula

12/02/2010

Daca este sa alegem care este sentimentul cel mai dramatic, starea cea mai daramatoare de suflet din cate afecteaza tineretul de astazi – in primul rand zis crestin – poate ca plictiseala este unul care-l marcheaza tot mai dureros. Chipuri alungite de nesomnul lipsei de motivare se preumbla tot mai des pe strazi, iar salile de clasa sau de curs poarta parca imbibate pe peretii de duh mirosul acesta de mucegai duhovnicesc, care este plictiseala.

Ceea ce este grav e faptul ca aceasta plictiseala ii mistuie pe oameni sub ochii nostri si noi nu facem nimic – noi insine fiind intrati poate in linia dreapta a indiferentismului plicticos. Noi insine suntem, asadar, atinsi de cancerul acesta nesabuit si dureros si, chiar daca vom putea trai vreme multa cu el, aceasta nu inseamna ca moartea ne va izbavi. De plictiseala nu te izbaveste moartea, ci Invierea, cea care alunga, terapie vesnica, nestarile noastre de rau.

Intr-o carte de exceptie a scriitorului francez (prin aceasta carte, universal) Georges Bernanos, numita plina de har: „Jurnalul unui preot de tara“ (Ed. Allfa, 1999), am aflat aceste randuri despre plictiseala: „… lumea e mistuita de plictiseala. Fireste, trebuie sa reflectezi putin, ca sa-ti dai seama de asta; e un lucru pe care nu-l poti trece cu vederea si nici pricepe imediat. E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cind stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini. Trebuie sa te agiti necontenit, ca sa scuturi ploaia de cenusa. Şi atunci, oamenii se agita, se agita“. (Op. cit. p 10) Tot el este si cel care diagnoticheaza locul nasterii molimei acesteia, pe care o socoteste „forma ticaloasa a disperarii, si care este, fara indoiala, fermentatia unui crestinism descompus“. (Idem, p 11)

Sigur ca cele citate nu sunt puse inaintea cititorului ca s-arat c-am citit pe Bernanos. Ci pentru punctul de vedere pe care-l exprima si din care, sigur, am putea prelua destula invatatura. L-am asezat, miez de cuvant, pentru ca, poate, daca am avea curaj sa recunoastem descompunerea pe care o traim in crestinismul nostru cotidian, am putea sa incercam a schimba ceva in noi, cu noi. Ca traim o astfel de drama – „care scartaie intre dinti“ – ne-o arata faptul ca ne miram c-avem curaj sa fim cinstiti unul cu altul (de parca a fi crestin este echivalent cu a fi fatarnic), c-avem puterea sa ne rugam (de parca starea de normalitate crestina ar fi nerugarea), c-avem dragoste de Liturghie (de parca normal ar fi sa o uram) si cate si mai cate.

Am lasat atat de mult sa fim patrunsi de duhul lumii, incat uneori ne surprindem plictisiti de cuvantul Scripturii, de cantarea duhovniceasca, de cuvintele Sfintilor Parinti. Sigur ca poate sa existe si o doza de plictiseala profetica: aceea datorata prezentarii neadevarate in duh, viata si adevar a cuvantului lui Dumnezeu, aceea datorata mediocritatii nivelului la care ne este transmis Dumnezeul Cel Viu. Şi, uneori, pluteste in aer miasma aceasta cu totul neplacuta a unui trup ucis de propria noastra nelucrare duhovniceasca.
Inainte vreme oamenii nu aveau timp pentru plictiseala. Doar cei care-si petreceau prea mult timp din viata in sindrofii si-n lichioruri, in barfe si naraviri care, la acelasi gen de oameni, pare ca n-a trecut. Zideau ei biserici – unii –, dar o faceau pentru altii, pentru cei simpli si umili, care n-aveau vreme decat pentru munca si pentru prea-marirea lui Dumnezeu.

La vremurile de-acum, prea pline de noi, Domnul ramane exilat dincolo de preocuparile noastre plictisite. Sa-I cerem, dar, lui Hristos ca sa ne scoata din nenorocita drama a deznadejdii, careia-i spunem plictiseala. Sa ne-ajute Dumnezeu sa nu ne descompunem inainte de moarte.

Sursa: Monitorul de Cluj


Despre internet, filme şi (non)comunicare cu pr. prof. Constantin Necula

27/01/2010