A apărut nr. 15 al revistei de tineret Orthograffiti (octombrie, 2010)

Din cuprins menţionăm: – “Adolescenţii”

– “Scrisoare către o fată care nu mai poate”

– “Ce aş fi vrut să învăţ la şcoală”

– “Magazinul de vise”

– “Când fetele stau pe mess, iar băieţii se joacă”

– “Iertarea, începutul iubirii” – ieromonah Savatie Baştovoi

– “Maica Siluana vă răspunde”

– “Cum să iubim şi cum să ne rugăm. Sfaturile Stareţului Zosima din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski”

– “Dărâmarea miturilor evoluţioniste. Fosile vii şi animale exotice”

– “Îmbrăţişarea şi sărutul Sfinţilor”

– recenzie la filmul “Hachiko” (Richard Gere, SUA, 2009)

– recenzie la cartea “Sparge tăcerea. Adevăruri despre care nu vorbim” de Maica Siluana

– “Falsele adevăruri ale societăţii contemporane”.

– “Despre milionarul care şi-a donat întreaga avere”

Revista o găsiţi la Catedrala “Sfinţii Arhangheli” din Orăştie sau la Magazinul Melody cu acelaşi preţ ca şi până acum, 4 lei.

24 aprilie: Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pe Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Ardealului

Sfântul ierarh Ilie Iorest, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

MĂRTURISITORII DE LA AIUD

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

(George Orwell)

O bună ocazie pentru a cunoaste mai bine trecutul în vederea înţelegerii prezentului, dar şi pentru a avea linii directoare înspre viitor, un viitor nefabricat de alţii prin manipulare, îl poate constitui vizitarea Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud. Odata decizia luată, paşii vă vor duce singuri. Aceasta deoarece chemarea este mai mare decât propria voinţă atunci când ea nu s-a dezlipit încă îndeajuns de indiferentă. Deşi tonul relatării poate părea prea grav, întânirea cu realitatea obiectivă va topi totul într-o altă stare vecină cu bucuria.

Drumul până la Aiud se parcuge repede, aproape imperceptibil. Obiectivul principal, dupa ce am ajuns acolo, este biserica-monument de la Râpa Robilor. Locaşul de cult este unic prin arhitectura sa, totul pare renăscut din nimic. Intraţi în biserica, mireasma de mir vă transpune într-o altă stare, totul capată profunzimi. Altarul trimite străluciri aurii, aura sfinţilor poate. Pe pereţi ai aştepta să vezi icoane, însă toţi sunt placaţi cu marmură pe care sunt gravate alfabetic sute şi mii de nume. În dreptul fiecărui nume este înscrisă profesia sau ocupaţia: profesor universitar, ţăran, mecanic, medic, militar, general, student etc.

Părintele Augustin povesteşte despre supliciile îndurate de deţinuţii politici care nu acceptau să-şi renege credinţa. Tratamentul acestora devenea exerciţiu de tortură: ponegriri, bătăi, izolarea în camere cu o temperatură de -30⁰ C, ucideri. Relatarea acestor momente de tragism este însoţită de prezentarea unor minuni ale credinţei cutremurătoare: vindecări de boli grave, găsirea lui Dumnezeu şi dobândirea păcii sufleteşti. Ca o dovadă ne sunt arătate rămăşiţele – sfinte moaşte făcătoare de minuni – găsite îngropate în cimitirul din jur. Minuni ale credinţei, dovadă că cei care au murit sunt sfinţi mucenici şi mărturisitori.

Ceea ce cu toţii aşteptăm acum este canonizarea acestor sfinţi, unii dintre ei fiind deja numiţi astfel…Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor.

Se poate înţelege de aici că cei care au săvârşit asemenea atrocităţi se fac vinovaţi de destructurarea fiinţei româneşti… Ceea ce ar mai putea să reclădească ce s-a distrus este credinţa în Dumnezeu !

A. B. (Orăştie)

Despre asceză într-o societate de consum – Mitropolitul Teofan al Moldovei

Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“. Cea mai mare zbatere a economiilor ţărilor dezvoltate, şi nu numai ale lor, este orientată spre „pieţe de desfacere“. Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroşilor producători. Nimic nu rezistă în faţa avalanşei „căutătorilor de comori“, numiţi „consumatori“. Izbucnesc războaie, se destramă prietenii, iau naştere alianţe ciudate numai, şi numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să înghită fără saţ tot mai multe produse. Afirma, deunăzi, cineva că în Japonia ar funcţiona un institut cu câteva mii de angajaţi, destinat creării unor noi nevoi de consum ale oamenilor.

Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea vieţii umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult în civilizaţia denumită adesea „postmodernă“, cu atât avem parte de mai mult stres, nemulţumire sufletească, sinucideri etc. Înmulţirea închisorilor, a clinicilor de psihiatrie, a cabinetelor de consiliere şi a celor asemenea lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia de consum.

Cu toate că, în general, se recunoaşte nocivitatea multora dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaţ, trebuie să admitem şi faptul că, astăzi, viaţa obişnuită a omului nu mai poate fi concepută fără ele. Telefonul mobil sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente, fac parte din viaţa de zi cu zi. Pe de o parte, se admite nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă parte se recunoaşte imposibilitatea unei vieţi normale fără ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi, decât dimensiunea ascezei.

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite) spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naşte tocmai din omniprezenţa imaginilor televizate, tipărite sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia. Nu fără motiv, lumea creştină occidentală, care nu are în tradiţia ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot mai des la aceasta. În acelaşi sens, muzica bizantină constituie un răspuns la zgomotul dezlănţuit al muzicii moderne de tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viaţa multora.

Icoana şi muzica bizantină constituie latura imagistică şi sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi se pare, prin ele omul se poate desprinde mai uşor de lumea imaginilor şi zgomotelor provocatoare de mii de patimi şi păcate.

Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferinţă. La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate, întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistenţă socială, voluntariat şi luptă împotriva inegalităţilor este, în general, acceptată. Din ceea ce-mi prisoseşte dau şi celui în nevoie. E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depăşire a egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) şi acceptarea suferinţei (ca mijloc de exorcizare a răului din om şi din lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal şi comunitar la „consumismul“ contemporan.

Văzând situaţia în care se află societatea contemporană, ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în nefiinţa din care a fost adusă la fiinţă. Prin mila lui Dumnezeu, n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal“ (III Regi 19, 18). Sunt încă multe familii în România, şi în alte părţi, în care tatăl, mama şi pruncii lor formează „biserica cea mică de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea conjugală etc. sunt realităţi fără de care nu se concepe viaţa. Miile de tineri şi tinere care au luat drumul mănăstirii constituie o altă cohortă a plăcuţilor lui Dumnezeu, prin care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există, de asemenea, oameni de ştiinţă, politicieni, oameni de afaceri, pentru care cercetarea ştiinţifică, puterea şi banul sunt mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu. Membrii familiilor creştine, vieţuitorii mănăstirilor şi creştinii angajaţi în viaţa academică, politică sau economică formează „aluatul care dospeşte toată frământătura“ (I Cor. 5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieţii lor, umanitatea îşi găseşte echilibrul interior, iar „societatea de consum“ nu are forţa necesară de a domina totul în lumea de astăzi.

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Preluat din Ziarul Lumina, luni, 15 noiembrie 2009

Întâlnire de suflet cu Klaus Kenneth, autorul jurnalui “Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului” (Editura Agnos, Sibiu, 2009)

Mare binecuvântare pentru oraşul nostru să se numere, întamplător, printre oraşele reprezentative ale ţării (Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Deva, Sibiu, Bucureşti, Constanţa) care l-au invitat pe autorul unui cutremurător jurnal de convertire la Ortodoxie, elveţianul Klaus Kenneth, aflat pentru prima dată în România deşi a străbătut în lung şi în lat globul pământesc. Pentru Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Orăştie, organizarea în timp record, de doar două zile, a acestei întâlniri dintre autor şi orăştieni, a fost o probă de foc. Prezenţa în număr considerabil în Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, sâmbătă, 31 octombrie, începând cu orele 17, atestă încă o dată că Orăştia simte şi voieşte astfel de oaze duhovniceşti.

Klaus Kennet, în vârstă de 64 de ani, a pribegit patru decenii pe toate continentele, a suferit şi trăit experienţe limită, chinuit de părinţi, însingurat de societate, şi cu toate acestea a pornit în căutarea Dumnezeului adevărat. Fire căutoare nu s-a odihnit până nu şi-a umplut golul sufletesc. Trecând prin meditaţie transcedentală, spiritism, islamism, budhism, hinduism, pelegrinând nestăvilit şi întâlnind pe Maica Tereza din Calcutta realizează că drumul cel mai greu de făcut pentru a afla Adevărul este de 30 de cm nu de milioane de kilometri: drumul de la minte la inimă. Peste ani avea să-L cunoască pe Dumnezeu în iubirea jertfelnică şi cuvântul Cuviosului Sofronie Saharov de la Mănăstirea Essex-Anglia, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.  De atunci mărturiseşte că nu mai simte teamă, viaţa lui s-a schimbat radical. Naturaleţea cu care ne-a vorbit timp de două ceasuri grăieşte despre starea interioară zugrăvită în faţa celor prezenţi prin exclamarea: “Sunt cel mai fericit om de pe pământ!” Şi aceasta pentru că reuşeşte prin rugăciune şi discernământ să intuiască intervenţia lui Dumnezeu în toate îmtâmplările şi în lucrurile mărunte, pentru mulţi nesemnificative. Celor ca el, după cuvântul Părintelui Rafail Noica, puterea de a fi într-atât de fericit ziua este compensată de plânsul nopţii, plânsul duhovnicesc al pocăinţei. Nu înainte de a se despărţi de orăşelul nostru, a răspuns afirmativ invitaţiei de a reveni prin mărturisitor cuvânt anul viitor, în luna mai.

Jurnalul convertirii sale, intitulat “Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului” se distribuie prin  intermediul L.T.C.O.R. Orăştie începând cu acest eveniment la care a fost lansat.

prof. Alexandru Oltean, coordonator LTCOR Orăştie

Cuvântarea de la Cluj o puteti vedea aici.

Sfinţii Mărturisitori din Ardeal, martiri ai dreptei credinţe sau despre deşteptarea românilor după mişeleasca Uniaţie din 1701

Este bine cunoscut faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost, de-a lungul secolelor, o Biserică martirică. Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene şi inclusiv a slujitorilor şi credincioşilor ei, dar şi mulţi au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinţei ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor: Oprea Miclăuş, ţăran din Sălişte – Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credinţă, ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, de lângă Orăştie, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi, mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii.

Doi sunt mitropoliţi, doi sunt preoţi, doi sunt călugări şi unul e ţăran. În aceşti sfinţi e întruchipată întreaga Biserică ortodoxă ardeleană, cu ceata ierarhilor şi clericilor ei, cu ceata călugărilor şi pustnicilor ei şi cu mulţimea credincioşilor ei. În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955, ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine ştie cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei sunt mărturisitori izolaţi ai unei credinţe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfinţenie sprijinită pe umerii uriaşi ai credinţei Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credinţă ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioşilor români din Ardeal“. Ridicaţi din popor şi legaţi de popor, legaţi de Biserica strămoşească, în ei a prins grai vrerea întregii Biserici şi a luptat vrerea tuturor credincioşilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt sfinţii mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăşi, mărturisirea poporului drept-credincios. Ei sunt sfinţi reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai sufletului ortodox român din Ardeal.

Ascultaţi fragment din SLUJA SFINTILOR MARTURISITORI ARDELENI 21 octombrie 2009

„O biruinţă a satului asupra împăratului“

După momentul nefericit din 1701 din Transilvania şi neîndeplinirea promisiunilor făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I, clerul şi poporul român de aici a rămas în starea nefericită de până atunci, toleraţi şi lipsiţi de drepturi în propria ţară. Dându-şi seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare şi că sunt ameninţaţi să-şi piardă „legea“ strămoşească, la scurt timp după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj şi stăruinţă de preoţii şi credincioşii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare şi chiar moarte mucenicească. Astfel, deşi erau majoritari, românii ortodocşi de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credinţa ortodoxă nu era receptă.

Mişcarea românească din 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă. Această luptă pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruinţă desăvârşită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea srămoşească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaş, „o biruinţă a satului asupra împăratului“.

Originar din Bosnia, l-a chemat Nicolae Sarai-Turcia (Cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Unii cercetători susţin că era de neam sârb, iar alţii susţin o ipoteză de altfel acceptabilă, că era român. A fost tuns în monahism în Mănăstirea „Sfântul Sava“ de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738, primind numele de Visarion. Ajunge în Athos, iar apoi se întoarce în Serbia. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la Mănăstirea Pakra cu un paşaport eliberat de mitropolitul Carloviţului Arsenie Ioanovici Şacabent.

„Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni“

În ianuarie 1744, venind în Banat, iar apoi în Transilvania, începe lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Sfântul Visarion şi-a început propovăduirea în Lipova. Pe colina de la marginea oraşului ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din oraş. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului“. Din Banat a pornit în Transilvania spre Mărginimea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioşi, se trăgeau clopotele bisericilor în satele prin care trecea. Prin cuvintele sale a mobilizat mulţimile, arătându-le că prin unire li se schimbă credinţa, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să păstreze rânduielile ortodoxe. Efectul predicilor sale a fost uluitor. George Bariţiu în istoria Transilvaniei remarcă că „el însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorbă multă şi a ţinea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, neleguit; de aceştia îl doare pe el mai mult“. În Mărginimea Sibiului, Sfântul Visarion a reuşit să întărească în credinţa cea dreaptă pe credincioşi de aici, care au devenit mai apoi cei mai înflăcăraţi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu a fost prins, interogat şi întemniţat.

Încarcerat în groaznica temniţă de la Kufstein

La întrebările legate cu privire la predica sa împotriva uniaţiei, a refuzat să răspundă. Din Sibiu a fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timişoara, Osiek şi Raab, iar apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein, unde se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor. Arestarea lui Visarion nu a avut drept urmare liniştirea şi potolirea spiritelor exaltate de predica Sfântului. Abia acum începe adevărata convulsiune, adevărata revoluţie, care umple de profundă îngrijorare cercurile politice şi bisericeşti germano-maghiare din Viena şi Ardeal. Silviu Dragomir spune că „revoluţia declanşată de Visarion deschide seria revoluţiilor naţional-bisericeşti, ce vor mistui pacea şi liniştea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea“. Succesul extraordinar al predicii lui Visarion inspiră acţiunile entuziaste ale neînfricaţilor preoţi Cosma din Deal, Ion din Răchită, Oprea din Sălişte, a lui Ioan din Galeş şi Ioan din Aciliu, a călugărilor Nicodim şi Sofronie, a strălucitului vizionar ţăranul martir Oprea Miclăuş şi a altor zeci şi sute de preoţi, călugări, ţărani care, la fel ca în epoca persecuţiilor primare, au îndurat, cu curajul sfinţilor şi martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniţă, moarte, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure. Cărturarul unit Samuil Micu Klein, referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt“, scrie că „acesta tare au înfricoşat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniţi“.

Zelosul ţăran Oprea Miclăuş, trimis la Curtea Imperială din Viena

Lupta începută de Visarion Sarai a fost continuată cu dârzenie de numeroşi preoţi şi credincioşi îndeosebi din Mărginimea Sibiului. Timp de patru ani au fost arestaţi în primăvara anului 1745 trei ţărani, Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea din Sălişte – Sibiu pentru alungarea preoţilor uniţi.

În aceste împrejurări, în toamna anului 1748, săliştenii trimit ca delegat al lor la Viena pe consăteanul Oprea Miclăuş, pentru a prezenta un memoriu. Ţăranul Nicolae Oprea Miclăuş s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate vedea din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile acelor vremi. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum la Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a fost însoţit de un alt apărător, Ioan Oancea din Făgăraş. După ce au prezentat Curţii memoriul, li s-a pus în vedere să se întoarcă acasă, cu promisiuni că doleanţele lor vor fi soluţionate de Guvernul transilvănean. Reîntorşi acasă, au informat pe credincioşi că cererea lor a fost rezolvată favorabil, acordându-se libertate credinţei ortodoxe. Astfel, în preajma Crăciunului anului 1748, aproximativ o sută de ţărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei ce se afla la Sibiu, cerându-i să publice hotărârea împărătesei. Răspunsul acestuia s-a amânat o săptămână, dar atunci au fost arestaţi Ioan Oancea şi un ţăran, Oprea Miclăuş.

Preotul Moise Măcinic din Sibiel, închis pentru că a fost hirotonit în Ţara Românească

După ce mai mulţi preoţi şi credincioşi au redactat un memoriu, au fost însărcinaţi să îl ducă Curţii de la Viena Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Era a treia oară pentru Oprea sosirea la Viena. Amîndoi au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile date interogatoriului luat la data de 14 aprilie 1752. Din acesta reies şi câteva interesante date biografice ale preotului Moise Măcinic. Acesta mărturisea că a fost hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Neofit Cretanul, a fost preot la Sibiel şi închis 17 luni la Sibiu pentru simplul motiv că a fost hirotonit în Ţara Românească. În urma memoriului înaintat lui Brovne, guvernatorul Transilvaniei l-a eliberat din temniţă cu condiţia să se lase de slujba preoţească şi să se hrănească din munca câmpului ca un simplu ţăran.

În loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră Curţii de la Viena, Oprea şi preotul Moise, trimişii clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în temniţa de la Kufstein. Nu se ştie nimic despre sfârşitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. În anul 1756, Curtea imperială din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că un deţinut a evadat. Nu se cunoaşte care dintre cei doi a reuşit să fugă. Cert este faptul că nici unul nu a ajuns acasă. În data de 24 iulie 1784 soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Despre moartea mucenicească ne relatează şi cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop)“: „Şi pre câte trei din Viena i-au inchis şi acolo viaţa lor s-a stins“.

Răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei

Constatând că toate încercările şi memoriile rămân fără rezultat, credincioşii ortodocşi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase, şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Săliştea, judeţul Alba. Cronicile spun că „o ţăr de schit în mijlocul codrului, cam la un mil de satul Cioara, şi-a durat călugărul Sofronie, locuind acolo şi rugându-Se lui Dumnezeu pentru sufletul lui; şi avea mai apoi pe lângă sine vreo tri, patru copilaşi la învăţătură“. Sofronie se trăgea dintr-o familie preoţească din sat, primind la botez numele de Stan, a fost preot de mir în sarul său, apoi s-a călugărit, se pare, la Cozia.

După ce autorităţile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniaţiei, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să declare că vor sta „sub porunca Bisericii din Ierusalim“. În anul 1759 a pornit la acţiune deschisă, fiind susţinut de protopopul Mărginimii Ioan din Sălişte şi vorbind poporului la adunarea de la Apold. A fost arestat în prima fază şi închis la Bobâlna, dar eliberat de 600 de ţărani conduşi de prietenul şi colaboratorul său, protopopul Ioan din Sălişte, iar apoi în urma propovăduirii sale în Apuseni închis la Abrud, dar eliberat de către autorităţi de teama unei răzvrătiri a moţilor.

Sofronie era împotriva acţiunilor de violenţă, ştiind că prin stăruinţa paşnică, fără excese, pentru drepturile fireşti, va putea mai uşor asigura biruinţa, în acea stare de lucruri. De aceea, el s-a adresat la 2 august 1760 autorităţilor din Sibiu, propunând soluţionarea paşnică a problemei prin eliberarea celor aruncaţi în suferinţă şi a preoţilor ortodocşi închişi, restituirea bisericilor şi asigurând că atunci va fi pace. Era cerinţa unui luptător pentru credinţă, care se numea pe sine cu multă demnitate „eu, călugărul Sofronie“ fiind ascultat în toată ţara ardelenească. Tot în acel an, în urma unui „sinod“ convocat la Zlatna, ţăranii răsculaţi au intrat în Blaj, încât episcopul unit Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu.

„Mulţimile de creştini şi preoţii lor rămăseseră singurii apărători ai credinţei“

Mişcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar şi Maramureş. Din cauza acestei mişcări, împărăteasa Maria Tereza şi autorităţile din Ardeal au fost nevoite, aşa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu, „să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestaţi pentru credinţă vor fi eliberaţi.“

Prin conţinutul hotărârilor luate, „sinodul“ de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi unul din marile fapte istorico-bisericeşti din secolul al XVIII-lea.

În astfel de condiţii, împărăteasa Maria Tereza trimite în Ardeal pe generalul Nicolaus Adolf baron Buccow, unităţi de cavalerie şi infanterie, dar şi un episcop sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Răşinari – Sibiu. Pe lângă contribuţia sa preţioasă de a fi forţat stăpânirea să trimită în Ardeal un episcop ortodox, ieromonahul Sofronie de la Cioara a mai făcut un lucru de mare preţ. El a pus în cumpănă pentru prima dată, cum spune profesorul Silviu Dragomir, „conştiinţa forţei proprii a poporului român din Ardeal“ şi a dus cauza Bisericii sale la izbândă desăvârşită.

Gheorghe Ciuhandu spunea că „în Ardeal mai mult ca oriunde printre români, în Ardealul despoiat de ierarhia ortodoxă superioară, mulţimile de creştini şi preoţii lor de sate rămăseseră singurii apărători ai credinţei ortodoxe, în curs de 60 de ani, până la sosirea, în 1761, a episcopului ortodox Dionisie Novacovici, încredinţat cu păstorirea sufletească a Ardealului“.

ASCULTAŢI TROPARUL SFINŢILOR MĂRTURISITORI ARDELENI !

„Ostaşi ai lui Hristos“

În acest răstimp de 60 de ani, creştinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri, după chip şi lege, pentru cinstea şi apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostaşi ai lui Hristos“ care aşa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraţilor şi a tiranilor şi cu bună îndrăzneală bărbăteşte L-au mărturisit pe El Dumnezeu şi Împărat al nostru“.

Jertfa acestor mucenici de la temniţa Kufstein: ieromonahul Visarion, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din Sălişte, ca şi lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara şi de preoţii Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Sălişte, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din satele Tilişca, Deal şi Poiana Sibiului, de credincioşii ţărani Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu şi de numeroşi alţi preoţi şi credincioşi, bărbaţi, femei, copii, ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, întemniţaţi, maltrataţi, bătuţi, alungaţi din satele lor, constituie una din cele mai înălţătoare momente din trecutul Bisericii strămoşeşti.

O solemnă canonizare

Cuviosul Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, împreună cu mucenicul Oprea Miclăuş, au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, hotărârea luându-se în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din data de 28 februarie 1950. În acel binecuvântat an 1950, Sfântul Sinod a hotărât ca „smeriţii între ieromonahi Visarion şi Sofronie, care au surpat cu virtutea şi cu pătimirile lor puterea vrăjmaşilor Ortodoxiei şi împreună cu drept-credinciosul creştin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credinţa părinţilor noştri, să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca Sfinţi Mărturisitori şi Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre“. Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.

Ultimii doi din ceata mărturisitorilor ardeleni, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, au fost canonizaţi de către Sfântul Sinod în anul 1993, alături de alţi sfinţi bineplăcuţi de Dumnezeu.

Anul acesta, cu ocazia manifestărilor şi totodată a unuia dintre hramurile Catedralei din Alba Iulia, au fost aduse spre închinare din Episcopia Tulcii moaştele Sfinţilor Epictet preotul şi Astion tânărul, arătându-se prin aceasta, ca din negura timpului, că pământul românesc, atât din Dobrogea, cât şi din Transilvania a fost udat de sângele martirilor.

Alexandru CHITUŢĂ

Sursa: cotidianul creştin “Lumina” de Miercuri, 21 Octombrie 2009

http://www.ziarullumina.ro/articole;1061;1;29564;0;Sfintii-Marturisitori-din-Ardeal-martiri-ai-dreptei-credinte.html

ASCULTAŢI predica MITROPOLITULUI BARTOLOMEU ANANIA la Sarbatoarea Sfintilor Ardeleni, 21 octombrie  2008 !!!

Troparul Sfintilor Marturisitori Ardeleni cantat de Corul Seminarului Teologic din Alba Iulia in concert la Patriarhie

Biserica «Adormirea Maicii Domnului» din Orăştie (Micro II)

Prima atestare documentară a bisericii s-a făcut în anul 1574 cu toate că biserica a existat cu mult timp înainte, însă, în condiţiile istorice date, cea de la început a fost construită din lemn, ca toate bisericile românilor din Ardeal.    Construită în etape, aşa cum se vede azi, de-a lungul a circa trei sute de ani, Biserica din “Drumul Ţării” -numită astfel datorită aşezării ei pe şoseaua dinspre Sebeş spre Deva, a constituit aici, întotdeauna reazemul credinţei strămoşeşti. Turnul zvelt (35 m), încheiat într-o succesiune de o armonie perfectă pe 3 nivele, din ce în ce mai înguste, până la crucea care pare să atingă cerul, este cel dintâi care impresionează privirile. Înălţimea turnului clopotniţă  (renovat, îmbrăcat în cupru, în 2005) echilibrează perfect volumul corpului bisericii, creând o imagine a liniştii celei mai curate. În interior, pictura în frescă, iconostasul baroc şi celelalte piese făurite cu nobilă măiestrie, vin să întregească imaginea.

Biserica « Adormirea Maicii Domnului » de-a lungul timpului, s-a încadrat vocaţiei culturale locale, fiind la un moment dat, nucleul de bază al învăţământului şi culturii româneşti din Orăştia austro-ungară. Dintre dascălii de aici, îl amintim pe Miron Cristea, cel ce avea să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Până în 1946, aici a fost, timp de secole, sediul Protopopiatului Orăştie, care aronda bisericile ortodoxe de pe raza Scaunului. Unul din ultimii protopopi care au slujit aici a fost Ioan Moţa, preot şi cărturar, cel care a iniţiat ridicarea măreţii catedrale din centrul orasului.

Alături de biserică, s-a construit o şcoală (după 1849) -unica şcoală românească în epoca dominaţiei străine, şcoala construită şi susţinută de Biserică, cu banii enoriaşilor, fără ajutor de la Stat.

În prezent fiinţează două coruri: “Armonia”- cor mixt, cu o tradiţie de peste 137 de ani şi “Vlăstarele Orăştiei” -corul de copii creat în 1996, care a devenit unul dintre cele mai bune din Romania pe categoria de vârstă.

În această biserică începând din anul 1979 şi până în prezent slujesc cu dăruire preoţii iconomi stavrofori Ioan Gaspar si Mihai Todoca.

Programul slujbelor religioase: Duminică (Slujba Utreniei ora 8,45; Sfânta Liturghie ora 10,oo; Vecernie ora 18,oo), miercuri (Rugăciunile dimineţii ora 8,oo; Vecernie ora 18,00), vineri (Rugăciunea dimineţii ora 8,oo; Taina Sfântului Maslu ora 18,oo), sâmbătă (slujba Parastasului ora 12,oo; Vecernie ora 18,oo),

Prof. Claudia Indrei (Grup Şcolar « Nicolaus Olahus » – Orăştie )

Apel către Orăştie!

 În sfârşit, există şansa să se mai strângă rândurile creştinilor ortodocşi în Orăştie, prin înfiinţarea filialei LTCOR! Sigur, mi se va spune că se putea şi fără o astfel de asociaţie… Ei bine, vedem rezultatele: câte capete, atâtea sensuri. Fiecare înţelege Ortodoxia cum vrea, bazându-se pe prezenţa mai mult sau mai puţin activă a Duhului Sfânt în el. De aceea, la o adică, când tinerii din Orăştie sunt solicitaţi pentru o manifestare creştin-ortodoxă, nu se prezintă. Cred că, trăind şi pe pământ, nu numai în cer, putem să ne folosim de mijloacele omeneşti ce favorizează o coeziune şi o deschidere de căi de comunicare /comuniune între noi, creştinii ortodocşi. Şi prin această asociaţie, sunt convins de asta, putem să devenim mai adunaţi.

Nu se desfiinţează apartenenţa la o parohie. Să nu fie! Din contră: preoţii din întregul Protopopiat Orăştie sunt chemaţi să colaboreze cu toţi creştinii ortodocşi care vor intra în asociaţie. Cred că disiparea, împrăştierea şi refuzul de a sta la o masă şi de a discuta (şi apoi de a face), mi se par cele mai grele păcate pe care pot să le facă oamenii de azi în contextul unei aşa zise globalizări dar care, paradoxal, dezbină prin metodele promovate.

Aşteptăm, deci, pe toţi creştinii ortodocşi la întâlnirile propuse de LTCOR Orăştie spre slava lui Dumnezeu şi spre binele Bisericii noastre!

preot Narcis Terchet (Orăştioara de Jos)